Thirty... I'm thirty. 30. 30 = 100/3. 30 = 60/2. Halfway between 20 and 40. Beyond halfway between 18 and 40. Worse for 16 instead of 18. Not to speak of 14. And if only it would be 40, but it's more like 35. I'm in such a deep shit. I'm so late for work, a work that should've been done earlier, and that is so necessary. Fuck!

I can't stop asking myself how we could possibly have gotten here. How. was. it. possible. to. get. here. Like this, no, it's incredible, yet true. Yet here. Yet real. Fuck.

And I look at others. I look at the others, all the others that have some normal life, beyond single, beyond dating, beyond 'it's complicated'. They're fine. They're happy. Some of them have kids that run around in their houses. But my house is so empty. Deserted and chaotic. Only with me, alone, inside it.

The fight is lost now. It's way too late. Soon I'll be crossing the edge. The border. The end. And at what price? How come it got to be like this? And I know, and I remember. They were there, but they weren't good enough. And I said no, waiting for somebody else, that either did not exist, or didn't even look at me, or didn't consider me worthy, leaving me crying and craving, but in vain.

Of course, I didn't have such a bad life. I had my life which was so sweet sometimes. So nice, so lovable. It was a good life. And I've studied, I've learned for so many years. Those who irresponsably enjoyed and therefore wasted their life... they don't know so much as I do, they can't live now such a light life like I can, with my free time, with my slight deconnection from the system.

And I forgot that it is being connected that leads to knowing the others. It is them that had fun that gained the experience needed to find and see the right one.

But I've failed to learn how I can find the solution. I once, or maybe more times, thought I've found it, and still I found I was wrong, I've found that the solution was such a failure, it was so faulty, so imperfect, so broken. There was no use for it, no hope for it.

But no there's no hope for me. I've reffused others and no I find myself alone. I regret all the past, I regret all the ones I've turned down... maybe they weren't so bad after all, maybe life was possible with them, but now they're gone.

Alone, I think of what the world is gonna say in a few years, I think of what they are thinking with now. My friends, all in sweet lovely couples, my parents and everybody else.

These thoughts, all these thoughts, they are the thoughts that have been haunting me for years now. Everytime waiting for the perfect one that just wasn't there, everytime turning them down for the slightliest of imperfections. And I've so much got used to turning them down, knowing that there is, or there might be someone perfect, that I've forgotten what I actually want. I stand here with my thoughts, assuming my failure before it happended. The thoughts kill me and I only think of the mistakes in the past, assuming unconsciously the failure in the future.

I know that nobody is good. I know how to see them. There is the standard, but still the standard is so heartless. The standard is a bunch of words. I forget more and more how complex people are and I forget that maybe it's the ones that I feel good next to, even if they greatly fail to comply with the standard parameters, maybe they're the ones to choose. I shouldn't reject them, I should explore them, seeing not the faults that make them bad, but searching and digging for the qualities that make them good.

But I have no time to do that, to search inside of them, it can't be them. They're not good. I don't feel the chemistry. But I forget that chemistry is built in time. That instant chemistry is a) very rare and b) most likely leads to bad matches, because the inside is still unknown and the outside does not always reflect it.

And still, there's nobody. So for years I go to my job and I spend the rest of the time with a closed group of friends, or alone in my house. This empty house. Forgetting how I've met all the others that were, before. Forgetting to go outside and walk, to go outside in the sun, to go out by myself, to explore, to search, to find, to pick. Cause they're there, outside.

To search for real. I have to search for real, not just find faults and reject, but find qualities, little things that might indicate a possible solution, a possible match, a possible attraction, adn attrace them. I have to try to see them inside. To explore them, to try them, and maybe this way I'll find, deep down inside of them, something that I would've never thought.

But no. There's no more time. I don't have the time to do all this. It's all lost.

But I still have a few days... a few weeks... why not try my luck now? Why not start searching and finding fun in attracting the looks and acting misterious and checking them, playing with them. For fun, everything may be lost anyway. We'll do it now. Not looking for the one, but for anyone.

Yes, there is time. Little time, but enough if I don't think of failure, but I think of the other. The things I like about them. Not forgetting standards, but being flexible and opened to interpretation, knowing that it's not the height or colour of the hair that counts, but the trust I can trust the other with, and what I feel when we're together. It's not parameters that I am looking for, but a state of mind, a feeling. A human.

I should look at the others with more trust. Knowing, and feeling, not what they're not, but what they could be. Their potential. Because I'm not looking for a heartless specification sheet, I'm looking for a feeling, I'm looking for a heart. And there are so many hearts out there, and they're inside, and they're worthy and waiting to be discovered. Anytime. Cause there is still time. And time is counted not in years, but in seconds, so we should start searching now!

[30's Time] [For MB, who still has so much more time]

Treceam pe role, prin centru. Gasim, intr-o piata, ceva concert.

Era vorba de Ziua Verde, si un concert dedicat acestei zile, pentru ecologie, pentru o planeta mai curata, mai sanatoasa. Pentru salvarea planetei de la distrugere.

Am actionat rapid, si am avut gata in cateva zeci de minute, cu mult inaintea terminarii concertului, cateva sute de fluturasi care spuneau cateva cuvinte simple, in jurul temei "Chiar crezi ca ai vreo sansa sa salvezi planeta? Chiar crezi ca, la cat de mic si nesemnificativ esti, poti influenta destinul planetei?". Le-am distribuit pe role, ca sa nu putem fi prinsi de eventuali sustinatori ai ideii de salvare a planetei. Aproape nimeni nu le-a aruncat. La curatenie, in dimineata devreme a zilei urmatoare, nu s-au gasit decat cateva pe jos, cel mai probabil pierdute din greseala.

Un grup de tineri, nu foarte mic, nu foarte mare, care au participat la concert si au primit fluturasii, s-au reunit ulterior si au discutat. S-au revoltat impotriva ideii promovate de fluturasi, si au hotarat ca exista un singur mod de a dovedi ca fluturasii nu au dreptate: au trebuit sa actioneze.

Au format o organizatie non guvernamentala, la inceput mica. Dar au reusit sa ridice, impotriva ideii promovate inca nu stiau de ce persoana sau organizatie abominabila, alti tineri, din ce in ce mai multi, si apoi nu numai tineri, ci oameni de toate varstele si din toate mediile. Revoltati de insinuarea care se facuse asupra incapabilitatii, asupra impotentei, asupra nesemnificativitatii lor, au actionat pentru au dovedit ca cel care a spus acele cuvinte se insala. Actiuni din ce in ce mai semnificative, fonduri din ce in ce mai mari. Au mobilizat in spiritul revoltei orase, regiuni si tari intregi, sustinuti de guvernele cu un complex de inferioritate.

Ani au trecut intre timp, si oamenii, mobilizati de aceasta organizatie, cu spiritul revoltat, au reusit sa obtina o planeta curata, energii curate, reciclare totala, o lume mai buna pentru toti. Ajunsi la putere, capii acestei revolte planetare impotriva unui necunoscut au aflat, intr-un final, cine a tiparit acel mesaj revoltator.

Au venit atunci la noi sa ne ceara socoteala. Au venit si au aratat ce au facut. Au aratat cum au reusit sa schimbe totul, au aratat ca aveau putere, au aratat ca noi am gresit spunand acele lucruri si au vrut sa ne traga la raspundere pentru ce am facut atunci, pentru acea insulta. Au vrut sa ne condamne pentru tradare.

Le-am aratat atunci, ca raspuns, motivele pentru care ei au reusit sa salveze planeta. Motive care nu au fost altceva decat acei fluturasi distribuiti intr-o piata, cu mult timp in urma, unor tineri care nu stiau ce sa faca cu viata lor. Le-am dovedit ca nu fusesera ei cei ce salvasera planeta, ci ei fusesera doar instrumente, ca de fapt, prin ei, prin manipularea lor, cei care salvasera planeta fusesera tocmai cei impotriva carora se revoltasera, cei impotriva carora luptasera, intr-un razboi unilateral al parerilor, tot acest timp. Inamicul lor declarat fusese cel care ii manipulase tot acest timp. Daca inamicul lor nu i-ar fi manipulat in acest mod murdar, n-ar fi reusit niciodata.

Nu au putut sa suporte gandul ca au fost un simplu instrument. Nu au putut sa suporte gandul ca tot timpul au dus o lupta care a fost, in fapt, o pacaleala.

S-au apucat atunci sa distruga, din ura si furie si razbunare, tot ce au facut. Tot ce au descoperit, tot ce au aplicat, tot ce au construit. Planeta a devenit din nou un loc murdar si fara sansa de izbanda, chiar mai rau decat era inainte, fara ca nimeni sa mai vrea sa se gandeasca vreodata la salvarea ei.

Si asa am distrus Pamantul.

[Ziua Verde, dupa o idee in colaborare cu Liv](pentru cei care au fost la concert si printre care am trecut, deranjandu-i, cu rolele)

Every year___________________________________

_________________________________in Bucharest



For three days_______________________________

__________________________________every night



One street___________________________________

______________________________________no cars



6-lane wide__________________________________

____________________________________no people



With smooth, naturally worn-out asphalt______

_____________________________________no rules







A roller blader's heaven


_________________________________The Super Alley


[The Super Alley] [For Liv, who wasn't there to discover it with me]

Initial semnele erau excelente.

Desi o vara naucitor de calda in capitala, totusi aici, la altitudine, aproape de marele varf, era o temperatura suportabila. Norii protejau varfurile de privirile pagane de jos.Ceata proteja cerul. Eram fericit ca rugaciunile mele au dat roade.

Am inceput sa urcam, fara sa ne fie frig, fara sa ne fie cald. Era perfect. Am continuat sa muncim din greu pentru a ne duce rucsacii, pe masura ce panta devenea mai inclinata. Drumul il cunosteam, deci nu ne era frica, nu ne ingrijoram cu nimic. Drumul de pamant. Pietrele. Poteca pe sub stanci. Cararile pe bolovanii uriasi. Poteca prin iarba, pe costisa. Din ce in ce mai sus, mereu cu ceata deasupra.

In locurile unde ne rataceam de obicei, aproape ne-am ratacit si de aceasta data. Ajunsesem deja la inaltimea cetei si poteca, tomai in acea parte, nu se distinge foarte bine. Dar experienta calatoriilor trecut catre marele varf ne-a ajutat, si am reusit sa trecem de acea vale inselatoare.

Apoi pietrele, acele pietre mari care au fost aruncate din marele varf, de catre Omul urias, cu multe milenii in urma. Nu ne mai speria insa nimic pe acest drum.

Ni s-a facut foame. Mie mai putin, insa am zis sa respect restul grupului. Am mancat aproape toate merindele din ranita. Am mancat portocale, pentru ca apa nu am luat la plecare. La final, am ramas doar cu cateva caramele.

Dupa ce am trecut de platoul stanii si de marile serpentine, am ajuns in sfarsit la varf. Acolo ne-am odihnit, si am cinstit marele varf consumand o ciorba de legume si o bere ridicata in cinstea varfului si in cinstea istoriei sale, recent descoperita in imaginile de pe peretii cabanei.

Insa unii dintre noi au fost nerespectuosi cu pazitorii marelui varf, si i-au luat in batjocura.

Am plecat spre marele platou, pentru a cobori in vale mai spre sud. Intai am mers la izvor, unde ne-am indestulat de apa si am mancat caramele. Apoi ne-am certat, daca sa mergem pe drumul de iarna sau pe cel de vara pentru a trece de marele perete. Am mers pe cel de vara pana la urma, pe sub stangi, pentru a le slavi maretia. Apoi am pornit pe lungul, dar placutul si deloc obositorul drum care duce la stancile varstnice.

Insa pe acest drum ceata a inceput sa ne cuprinda din ce in ce mai mult. Din fericire drumul era lat, si vizibil, si nu eram ingrijorati, chiar daca tunete se auzeau indepartate. Cunosteam drumul, si aveam suficient timp la dispozitie.

Dar ceata era din ce in ce mai deasa, mai apasatoare. Ajunsi prin partile stancilor varstnice, ne-a fost greu sa gasim drumul spre mijlocul platoului. Aproape ne-am ratacit dar am gasit o mica poteca spre drumul cautat. Dar ceata, deja densa, a inceput sa se intunece. Asta putea sa insemne un singur lucru: nori negri, de furtuna. Si ne era teama de ceea ce sperie orice om al muntelui: trasnetele, atat de posibile la diferenta mica de altitudine dintre nori si pamant.

Am inceput sa mergem din ce in ce mai repede, grabiti sa ajungem dincolo de jumatatea platoului, in vegetatie. Aici in zona aceasta arida pericolul era iminent. Ne era teama de razbunare pentru raul facut. Ne grabeam, fugeam de furia unei furtuni care nu stiam unde se afla, ceata era foarte neagra si urmaream cu mare atentie drumul, care odata pierdut nu l-am mai fi gasit niciodata. Dar inca nu ploua, iar cerurile erau inca tacute.

Am trecut printr-o turma de oi, cu frica de caini dar care n-au latrat, si ciobanul ne-a spus sa-i chemam pe oamenii de la stana ca sa-l ajute cu oile, pentru nu mai avea putere sa-i cheme pe calea undelor. Dar n-am putut sa-l ajutam.

Curand am ajuns in zona tufisurilor si atunci a inceput o ploaia rapida, biciuitoare. Am aruncat jos rucsacii, am scos pelerinele si cand ni le-am pus, deja cadea primul strat de grindina. Ne ciupea cand ne cadea pe maini. Ne lovea in cap si pe spate. Ne-am bagat sub micii arbusti pentru a ne proteja cat de cat de furia inghetata. Pamantul s-a facut alb de grindina care sarea voioasa dupa fiecare cadere. Apoi a urmat grindina a doua, mai mare. Si apoi a treia, deja cat oul de porumbel. Ne-am ghemuit cat am putut sub ramurile nu foarte bogate ale arbustilor, pentru ca eram in haine de vara si picioarele nu ne erau protejate. Grindina lovea fara mila si se aduna apoi in pliurile inpermeabilelor, pentru a se topi si a curge pe pielea deja foarte infrigurata. Ne era frig. Am mancat doua caramele dar nu m-au ajutat mult. Din fericire nici o grindina nu tine prea mult.

Am plecat, deja uzi la picioare, cu cel putin doua ore de mers inainte, pe ploaie deasa. Alergam prin baltile d grindina topita, prin grindina, prin noroi alunecos si, pe unde a mai ramas, prin iarba. Am alergat, fortandu-ne picioarele, si am ajuns la bifurcatia spre stana regelui, de unde a trebuit, acum, sa fugim prin mogaldete de iarba uda, si pe poteca plina de noroi si pietre.

Din fericire ploaia s-a mai oprit, fulgerele s-au departat, ceata s-a risipit. Dar inca o furtuna venea sa ne prinda din urma si trebuia inca sa ne grabim. Eram deja uzi pana la piele la picioare, pantalonii erau leoarca si atarnau greu, ingreunandu-ne pasii. Din fericire impermeabilul a fost bun si pe dedesubt pieptul, spatele si burta mi-erau uscate, si astfel lucrul acela care era agatat de gatul meu, si care poate salva viata, era inca functional, clipind rar pe sub haine.

Am continuat sa fugim, coborand muntele, pe stanci si pietre ude. Am intrat in padure, am mers pe podetul de lemn, si am inceput sa strabatem lungile si desele serpentine catre stana. Din nou ceata, din nou intuneric, din nou ploaie. Din nou teama, chiar daca in padure trasnetele sunt rare.

Aici a fost cand prietenii mei care iubesc au incercat sa ma cheme, sa ma contacteze, dar n-am putut sa le raspund. Trebuia sa ma concentrez la drum, la coborare, la scaparea din acest infern.

Am ajuns la stana. Deja picioarele ma dureau, dar trebuia sa fortez mai departe. Am luat-o pe dumul din lespezi de piatra care duce spre orasul regal. Piatra ne lasa sa mergem mai repede, si mai repede, fortandu-ne picioarele si mai mult. Am vorbit ca sa ne treaca timpul, dar cutele de pe frunte erau acolo, mereu incruntati pentru a descoperit un pas care nu aluneca, o lespede care nu ne va trada.

Si asa am reusit sa ajungem in orasul regal, unde am coborat in centru, si apoi catre sinele din vale. Laba piciorului drept mi se umflase. Picioarele ma dureau. Eram ud si infrigurat, iar cerul negru ne apasa inimile. Dar am ajuns. Am fost izbaviti, si muntele ne-a crutat inca o data.

[Tstorm si grindina] (pentru Diana Nw si ReT, pentru ca n-am putut ajunge)